Se zbate timpul, într-o gheară de intens,
Din el se rup fâșii de întârziere
Și se-nfășoară peste tot ce ar fi sens,
De alb, de jar, de om, de voi și stele.
Cad orologiile peste trecuturi,
Ca-ntr-un tablou, pictat în agonie,
Și arcuri ni se-nfig în gânduri,
Când ne sculptam în os de reverie
Și ne e dor sa poposim acasă,
Fără să plângem, fără să trudim,
Și-acolo, mama bucurii să țeasă,
Pe pânza sufletului, când dormim.
Să stăm în vis, cu soarele-n privire
Și-n brațe să ne strângem în tăcere,
Să revedem culoarea din iubire
Și să trăim cum inima o cere.
Din somn când ființa ne-om întoarce,
Să știm c-am fost puțin prin veșnicie
Și la ferestre să ne punem arce,
Să vină apa vieții să le-nvie,
Și-n ele să plutească flori de pace,
Spre altă eră când se-ndreaptă puntea,
Lumini să se aprindă pe catarge,
Lumina să ne fie luntrea.
vantdetoamna 