Ani de jar se-abat asupra noastră
Şi pe frunţi avem cărări de gânduri,
Mă întrebi de lumea cea albastră
Şi îţi spun că-i un tablou pe scânduri,
Peste care trec priviri uimite,
Căutând, naiv, să desluşească
De ce ochii tăi ascund cuvinte,
Când cuvantul însuşi e o mască.
Ei nu mai ştiu amarul de cortină,
Pe care l-am gustat noi, ani la rând,
Când sala era goală şi-n surdină,
Actorii toţi plângeau râzând…
Şi nu mai pot să simtă tremurarea
De vise reci, de suflete, de vânt…
În gândul lor stăpână e uitarea
Şi-n van rosti-vom noi orice cuvânt.
Îmbracă rochia ta numai de voaluri
Şi hai să alergăm pe bulevarde,
Să ne-amintim cum petreceam la baluri
Şi cum râdeam nebuni, chiar şi de moarte…
Hai să fugim, de oameni şi de patimi,
Să hoinărim, prin marele trecut,
Plecaţi să fim, din lumea lor de lacrimi,
Să retrăim, la nesfârşit, tot ce-am avut.
vantdetoamna 