Ţintind, firesc, dumnezeiescul dintru început,
Nu ne putem afla, în lume, bucuria,
Pentru că strălucirea pură ne-am pierdut
Şi ca un şarpe-n suflet ne-a intrat mândria.
Neistovita suspinare după fericire,
A însăşi frii noastre rătăcite,
E ostoită doar cu amăgire
Şi cu plăceri aievea mărginite.
Aşa că, prăbuşindu-ne din rai,
Tot alergăm, nebuni, fără-ncetare,
Sorbind din fiecare cu un pai,
Fără ca setei să-i aflăm astâmparare.
Cu sufletele crude şi pustii,
Într-un deşert ne ofilim trăirea,
Oare de ce atât ne-om mărgini,
Când vrem nemărginit desăvârşirea?
Cum vieţuim fără de căpătâi,
Hrănindu-ne doar cu minciuni frumoase,
Când suntem veşnic nesătui
În foamea fiinţei noastre?
Căci n-a schimbat căderea
Puterea noastră de-a iubi,
Ea doar i-a-nstrăinat cătarea,
Dar noi tot spre lumină vom sui.
vantdetoamna 