La orizont, luna, un chip de opal
Îşi legăna peste altare şi mări,
Şi pescăruşii albi şi albaştri
Se cufundau plutind, înspre zări.
În mine se-nchidea o lume,
În tine tremura un vis,
Catargele fiinţei mele
Se cufundau într-un abis.
Era o vreme străvezie,
Închisă în al lumii gând,
Tăcerea tremura în clipe
Şi timpul se-agăţa de vânt.
Şi moartea se plimba pe ape
Şi ne privea clipind adânc
Şi fruntea-mi tremura în şoapte,
Şi sufletu-mi gemea arzând.
Ploua în tine şi în noi,
În nevăzutul fiinţei tale
Şi cerul scutura, şuvoi,
O ploaie rece de petale.
Şi cum priveam spre El plângând,
Cerându-i să oprească timpul…
Şi era mult…şi mult nimic…
În mine se stingea nimicul.
Nisipul se strângea sub noi
Şi scoicile se sfărâmau…
Şi eram unul…totuşi doi…
Şi umbre palide râdeau!
Şi cobora o stea, uşor,
Ţesându-i o cărare
Făpturii albe şi tăcute
Ce se pierdea în mare…
Şi visele sunt numai viaţă,
Cum lacrimile suflet sunt…
Şi se preling…şi se înalţă…
Cum mor şi cum renasc în gând!
Şi toate, doar în noi
Un freamăt sunt…
Sursa foto – http://www.flickr.com/photos/mole-volio/237714055/
vantdetoamna 