Îmi amintesc cum te-ai ivit,
Poveste grea, fără cuvinte,
Te-am aruncat spre infinit
Şi mi-ai rămas aşa în minte…
Întinsă peste două lumi,
Mi-ai răscolit însingurarea
Şi ai fi vrut să mă aduni
Cu liniştea şi întristarea.
Te-aş fi făcut o teoremă,
Scrisă în palme de copii,
Subiect să fii, pentru o temă
Ce-ar umple sute de hârtii,
Dar titlul tău era prea lung
Şi-aveam cerneală prea puţină
Aşa că te-am închis în gând
Şi viaţa mi-am umplut de vină…
Şi-mi amintesc cum te-ai sfârşit,
Poveste simplă, în cuvinte,
Te-am aruncat înspre finit,
Şi-acum nici nu te mai ţin minte…
vantdetoamna 