Purtând făptura-ţi albă peste clipe,
În faţa lor, cu zâmbetul ucis,
Ai strâns în pumni încinsele cuţite
Şi-n ochii tulburi visul ţi-ai închis.
Rosteai cuvinte fără de căldură
Şi chipu-ţi încruntai cu-nverşunare,
Le secerai privirile cu ură,
Râzând ironic de a lor mirare…
Te înalţai cu sufletul spre zare,
Vroiai să-ţi faci cărare printre nori,
Să stăpâneşti străvechile hotare
Şi timpul să te poarte către sori,
Să te îmbraci în strai de nemurire
Şi să înveţi cum să iubeşti pământul,
Ai năzuit mereu, fără clintire,
Dar ei nu ţi-au crezut cuvântul.
Sărmani nebuni, speriaţi de jocul firii,
Te-au contemplat ca pe-o zeiţă crudă,
Purtai pe frunte semnul nemuririi
Şi te-au urât slujindu-te cu trudă.
vantdetoamna 