Să te trezeşti şi să respiri aievea,
să te observi şi să nu te mai ştii,
să te atingi şi pielea să se strângă,
să nu mai fii…
Cu ochii goi să-ţi cauţi nemişcarea,
şi în pupile visele să-ţi numeri,
să-ţi plângă aspru inima plecarea,
lumina vie să îţi stea pe umeri.
Să nu mai ştii pe unde rătăcit-ai
c-o răsuflare-n urmă, într-un un minut de ploi,
să nu mai spui ce-nseamnă revenirea,
să piară tot şi totul întru noi.
Foto – Ionela Andrei
vantdetoamna 