Întinde mâna-ți caldă,
închide-mi ochii goi
și lasă doar tăcerea
să vină între noi.
Priveşte cum se pierde,
ca praful dus de vânt,
secunda vieții noastre,
pe-al visului mormânt.
Aprinde o făclie
şi-n ale ei văpăi,
ascultă răsuflarea
de palide scântei
și marea care plânge,
cu lacrimi reci, de valuri,
într-un oftat prelung,
pe infinite maluri.
Aruncă-ne spre cer,
în nopțile cu stele,
şi lasă pe un râu,
petala sorții grele,
căci apele uitării
ne-or lua cu ele…
vantdetoamna 