Gânduri lungi, fără de sens, îţi acoperă simţirea,
Zori ucise de păcate nasc în lumea-ţi rătăcirea,
Sete cruntă de intens şi de viaţă te străbate
Şi în tine arde aprig teama veşnică de moarte,
Iar când noaptea cade tainic, stai în umbră şi te-ntrebi:
De ce toamna se aude cântec de sub paşi de cerbi?
Şi de ce lumina vine, ca o şoaptă peste zile,
Când din tine răsar neguri fără de închipuire?
Gol se-ntinde braţu-ţi rece şi iubirea vrea s-apuce,
S-o-mpletească printre vene şi în suflet să o urce,
Ca pe-o floare de albastru, prinsă-n mările de iarbă,
S-o culeagă printre gene şi-apoi seva să-i absoarbă.
Viu, în ochi ţi se aprinde raza fină de-amintire,
Toate vieţile trăite se rotesc într-o clipire,
Şi în vifor te scufunzi, ca să uiti de forma fiinţei,
Când în colivia minţii plângi în palma neputinţei.
Somnul vieţii e ca plumbul şi în el cauţi trezirea,
Când din vis în vis te poartă şi te-ntrebi care-i menirea,
Și spre stele căutând tot îți spui că sunt departe,
Dar să ştii, pe noi de stele doar o clipă ne desparte.
‘Stanczyk’, by Polish artist Jan Matejko (1837-1893).
vantdetoamna 