De-atâta dor, ai înlemnit…
Şi ți-ai sculptat în vine,
Rostiri în vers nedeslușit,
Întoarse către tine.
De-atâta greu, ai vrut să fugi,
De tot ce-atât râvnisei
Şi te-ai fi ars, tăcut, pe rug,
Căci sensul îl găsisei,
Când în zadar îmbrăţişai
Cântările din gânduri
Și sufletul ți-l condamnai
Să moară printre rânduri.
vantdetoamna 