De vreți să ştiți cât vă iubesc, întrebați vântul,
Iar el vă va rosti, de-ndată, jurământul
Pe care l-am făcut în braţele orbirii,
Gustând otravă dulce, otrava amăgirii.
Când ochii i-am deschis, eram în altă lume,
O lume de străini și umbre fără nume,
Simţeam doar o văpaie arzând mocnit în mine,
Cerându-mi să învăț trăirea întru sine.
Pierdută, printre măști de vise şi departe,
Porneam să vă găsesc și să mă nasc din moarte,
Păşeam între iluzii, din gânduri mă hrăneam
Şi noaptea-mi zi era când, tainic, vă zăream.
În timpul de Pământ sunt și acum o șoaptă,
Ce-n dimensiunea grea, chemări de cruce poartă,
Dar evadez adesea, prin geamul amintirii,
Când mă cuprinde dorul de sfera nemuririi
Și mă desprind, zburând, din trupul de-ntuneric,
Să mă întorc acasă, în sufletul eteric,
Și să-mpărțim lumina, din constelația vieții,
Când oamenii zâmbesc, spre raza dimineții.
vantdetoamna 