Peste crestele-ţi nalte şi sure,
Unde-apusul îşi leapădă vălul,
Cu iubire de cer şi pădure,
Un suspin ţi-a lăsat călătorul.
Se-nălţa peste valea adâncă,
Cu privirea-ndreptată spre soare,
Avea mâinile-nfipte în stâncă
Şi în gând o nebună chemare.
O chemare de foc şi doruri,
De senin, de zăpezi şi de-o cale,
Ce l-a-mpins nebuneşte în zboruri,
Peste stânca şi râpele tale.
Ca o pasăre prinsă-n furtună,
A căzut în adancu-ţi de piatră
Şi-a plecat către cer, fără urmă,
făr` să calce pe culmea-ţi pătată,
Unde sângele-n fire de iarbă
S-a-mpletit ca să-i scrie sfârşitul
Şi-unde sufletu-i fără de haină
A atins fremătând infinitul.
Peste crestele-ţi sure şi reci,
Unde noaptea îşi leagănă mreaja,
Cu iubire de vis şi de veci,
Călătorul îşi poartă amiaza.
vantdetoamna 