De-ai fi un val din sânul mării
Şi te-aş zări izbit de stânci,
Nebun, te-ai frânge înspre mine,
Să-mi săruți ochii cei adânci.
Dar fiind un val, hoinar rămâi,
Legat de corpul mării,
Vii, mă săruți, şi-apoi te stingi,
Și iar ne dăm uitării.
De-aş fi copilul primăverii,
O floare din copacul tău,
Privindu-te tăcut, cum dormi,
Ţi-aş dărui parfumul meu.
Dar fiind o floare,
Vântul verii m-ar scutura, din a ta cale
Şi crud, în rotocoale,
Mi-ar frânge din petale.
De-ai fi o pasăre măiastră,
Cântându-mi seara, la fereastră,
Mi-ai glăsui numai iubire,
Dar iarna te-ar goni, departe, fără mine.
De te-ai întoarce,
când viata iar ar răsări,
străini ne-am fi.
Dac-aş fi luna plină,
Pe cerul înstelat al verii,
Ți-aş lumina chipul iubit
Din umbra depărtării.
Dar știu că norii răi ai nopţii
Mă vor răpi în cercul lor,
Ducându-mă tot mai înalt,
În alte lumi, în alt decor…
Dac-ai fi un fulg al iernii,
Plutind pe-o aripă de vânt,
Te-ai strecura în palma mea
Si te-aş atinge, tremurând
Apoi, la fel ca-n alte rânduri,
Te-ai risipi, plângând…
Dar nu ești fulg și nu sunt floare,
Nici pasăre nu ești, eu lună nu-s…
Nu ești nici val
Și-n nstrăinarea iar ne doare
Ca un apus.
vantdetoamna 
Leave a Reply