Cine poate spune de ce râd copacii,
Când se pierde vântul printre răsuflări?
De ce cântă ploaia când sărută macii,
La venirea nopții pe albe cărări?
De ce omul crede că-i în voia sorții,
Când imaginația este soarta lui,
Templul de la care are cheia porții,
Prinsă cu lumina visului dintâi?
Cine poate spune de ce iarăși uită
Că doar prin credință liber poate fi
Și că viața este o frumoasă luptă,
În care venim spre a ne regăsi?
vantdetoamna 
Un fir de aur curge spre ochiul meu umbrit
de pleoapa ce-l ferește de el să fiu rănit.
Lumina mă inundă de parcă aș fi ea,
în mine loc croiește să-i simt puterea sa.
Agonizând în spasme pupila se tot strânge,
albastrul rece-al zării în irisu-mi se frânge
și o durere caldă mă prinde-n a ei gheară,
nu știu de sunt eu însumi sau, tot ce este-afară.
Căldura curge-n suflet simțirea s-o cuprindă,
să înteleg cu gândul: de ce vrea să m-aprindă!?
Să mistuie în mine tot dorul de-astă lume,
din cald sa nască rece… din rece-apoi… minune!
minune!! este calificativul pt ceea ce am citit. multumesc!
🙂 eu iti multumesc, Tavi! Astept si poeziile tale.
Frumos! Îmi place stilul tău. Felicitări! 🙂
Nu știu dacă este un stil bine definit, scriu mai mult după ureche…oricum, îți mulțumesc! 🙂
Reblogged this on Suflet pustiu si gol.