Afară noaptea e lăptoasă
Și chiparoșii sunt umbriți
De o perdea de ceață deasă,
Sub care șerpii-s rătăciți.
O lumânare-și arde clipa
În încăperea dintre gânduri,
În care-ngână și ecoul
Eppur si muove, printre rânduri.
Dintre idei se-aprinde rugul
Când ochii-i tremură sub pleoape,
Iar Galileo-și poartă jugul
Visându-și moartea peste ape.
Râzând îi cere să abjure
Și-n suflet lumea să-și croiască,
Dar e prea singur să îndure
Și a uitat să mai trăiască.
Nu poate oamenii să-i vadă
Și să nu simtă condamnarea
Că și-a ales o viață fadă,
Negându-și astfel cugetarea…
Pământul totuși se-nvârtește,
Chiar dacă ei nu vor să știe,
Chiar dacă ziua-mbătrânește
Și timpul meu n-o să mai fie!
Rostea spre moarte printre șoapte,
Strângându-și pumnii peste tâmple,
Când soarele topea din noapte
Și chiparoșii n-aveau umbre.
vantdetoamna 
simtind ca nu mai am cuvinte
pe buze sa le pot rosti,
ceva in capul meu se-nvarte…
o fi pamantul?… poti sa stii!
sunt uimit!! sincer! iti multumesc pt clipele frumoase daruite prin poezia ta!
Ma bucur nespus ca aceste scrieri pot aduce bucurie. Te rog, lasa-mi un site unde sunt publicate poeziile tale, mi-ar placea sa citesc mai mult. Numai bine sa fie!
Galileo este printre oamenii de ştiinţă care m-au impresionat cel mai mult prin idei, mod de a fi, viaţă, chiar dacă şi-a negat la un moment dat teza pentru a scăpa de rug. I-ai adus un omagiu foarte frumos… Felicitări! 🙂
🙂