A trecut un veac de-atunci,
a trecut o clipă…
Am uitat zâmbetul tău
strecurat sub pipă.
Am uitat privirea-ţi caldă,
mâinile-ţi uriaşe,
şi genunchii ce-mi erau scaune pufoase.
Stam cu ochii mari, cât lumea,
şi priveam la tine,
cum rosteai cu tâlc povestea,
scrisă pentru mine…
Alergam zglobiu prin iarbă
şi-ţi săream în braţe,
te trăgeam râzând de barbă
şi de gene hoaţe,
căutam mereu privirea-ţi
blândă şi albastră,
şi-ţi spuneam cu bucurie,
poezia noastră.
Mă-nvăţai cum să pictez,
cum să scriu poeme,
cum, în gând, să desenez
visurile mele.
Mă certai când mai făceam
câte-o nebunie
şi-mi spuneai că-i goanga-n curte,
dar ştiam că nu e.
Azi, odaia ta e goală,
eu nu mai sunt mică,
zâmbetul nu ţi-l mai văd
şi nu simt miros de pipă,
dar închid ochii şi-aud
glasu-ţi cum răsună,
şi povestea cum mi-o spui,
cald, de noapte bună.
Parcă-mi vine să alerg,
să fug la fereastră,
să te strig şi-apoi să-ţi cânt
poezia noastră.
Sursa foto – http://www.shabnamart.com/loving-dog
vantdetoamna 
Leave a Reply