Gând XV

Iedera mării se întinde-n adâncuri,

Tălpi de copii sunt scrise pe nisip,

Valuri aduc viitorul în flancuri

Și o umbră de sare ți-e sărut peste chip.

Oameni cu ochi-căutare se împiedică-n clipe,

Vântul amestecă stele în pupilele lor…

Între noi visul viu a-nceput să se înfiripe

Și-am știut amândoi că e visul de dor.

Nuanță

Între tine și tine e nuanță de timp.

E o milisecundă sau o eră întreagă…

Pact cu moartea ai face, să-ți dea viul la schimb

Însă, simțul e seva care viața o-ncheagă.

E nuanță de timp între tine și tine,

E o eră întreagă sau o milisecundă…

Pact cu viața să faci, să-ți dea viul la schimb,

Moartea e o iluzie care doar te scufundă.

Mă dezleg

Azi, fața-mi îndrept spre lumini,

Nemărginirea sufletului iar o simt,

În mine sunt cuvinte rădăcini,

Tăceri din ambră și din flint.

 

Azi, desfrunzesc copacii de cerneală,

Îmi adun literele-n palme

Și zbor în emisfera boreală,

Pe Vega s-o privesc în unde calme.

 

Pătrund în adâncimea din rostiri,

Metamorfoza vieții să-nțeleg,

Ascult refrenul despre rătăciri,

Azi, aripile ființei îmi dezleg.

Gând XIV

Fă-ți, astăzi, inventarul existenței

Și uită, tot ce-nseamnă cunoștință,

Pune un semn de început întru trăire,

Crez să îți fie, peste suferință.

Încearcă să-nțelegi îngemănarea

Dintre ce e declin și ascensiune

Și ironia despre căutarea…

Care nu vede ce sub ochi i se supune.

Când vise clare vor veni prin nopți,

Respiră-n ritmul zborurilor lente,

Privește-ntregul separat de porti

Și timpul suspendat de sentimente.

Un paradox al lumii în oglindă

E ființa omului, rătăcitoare,

Care se teme, moartea să n-o prindă,

Neștiind că moartă este și viața i se pare.

Gând XIII

Curăță-ți sângele de chimia otrăvurilor,

din îmbrățișări mincinoase…

Spală-ți trupul,

de sărutările rătăcitoare și rănite.

Scote-ți din ochi visul,

despre durerile celorlalți

și despre salvarea din tine.

Întoarce-te în tine și iartă.

Iartă-te și curăță-te,

pe tine, de tine!

Ai rămas

Strălucire ai fost

Și hazard, și minune

Bucurie și rost

Într-o lume nelume.

Sensuri noi ai deschis,

Ai adus regăsire

Și-ai plecat ca un vis,

Te-ai întors în iubire.

Ai plecat și-ai rămas…

Cea mai grea desparțire.

Acolo

Vino, dacă vrei, pleacă, dacă poți…

Rămâi, dacă armura ta rezistă stihiilor minții.

Eu voi fi pacea dintre războaiele puterii,

Tu vei fi puterea care dă sens păcii…

Vom înlătura vălul uitării

Și adevărul va arde arhetipurile lumii.

Inimile vor plânge, pentru că înțeleg mărginirea,

Însă, sufletele nu au nevoie de spațiu.

Inimile au învățat legea  timpului,

Dar în miezul lor este rădăcina sufletului.

Dacă ne vom speria, de propriile himere

Și de va fi să pleci sau să mă pierd,

Amintește-ți că nu ne aparținem,

Că suntem liberi și că numai în libertate,

Ochii cei adevărați pot disipa iluzia…

De-o fi să te întorci și nu-ți voi recunoaște chipul,

Amintește-mi să mă rog cu trăirea…

Când pe pielea ta, soarele își va scrie iubirea,

Amintește-mi că măreția se naște din lucrurile mărunte

Și întâlnește-mă, acolo unde stelele se adună,

Ca să se contopească, în spirale, cu infinitul…

Vom găsi lumea noastră,

Acolo.

Actorul

Actorul…

Suflet năstrușnuic,

fremătând a rostire…

Se cațără peste fraze,

ca pe niște liane,

și le înghite, cu repeziciune,

cuvintele,

regurgitându-le,

într-un carusel de trăiri,

ca pe niște oglinzi ale lumii,

cu infinite spectre.

Actorul…

Misionar al frumosului,

în integrarea aspectelor hâde,

ființă grăitoare despre creație,

în inima distrugerii,

acord în muzica îmbrățișării

dintre viață și moarte.

Actorul…

Suflet năstrușnic,

fremătând a simțire.

pour le spécial, pour l’homme acteur…

drag ❤

There’s no forever here

There’s no forever

in this world…

You just have to embrace the light,

the sword,

Given to some

by the eternal lord,

To fight the shaddows

of their own

There’s no forever…

It isn’t here,

It’s just a word.

 

N-ai nicio vină

Nu…

N-ai nicio vină,

Că nopțile nu știu cum să mai fie  nopți…

Acum,  sunt  gazde pentru sfere de lumină,

Care ne  cheamă  în ținutul fără porti,

Unde tăcerea s-a născut regină.

Nu…

N-ai nicio vină,

Că iarna nu mai vrea să fie iarnă,

Ci un amestec între vânt și smirnă,

În care mințile ni se răstoarnă

Și hăul dintre lumi cuvintele ne-ntoarnă.

Nu…

N-ai nicio vină,

Că obișnuința ucide crud mirarea,

Ca să ne pierdem, pentru regăsire,

Când vom transcende  timpul și uitarea,

Noi, vom putea să fim iubire.