Feeds:
Posts
Comments

Ai rămas

Strălucire ai fost

Și hazard, și minune

Bucurie și rost

Într-o lume nelume.

Sensuri noi ai deschis,

Ai adus regăsire

Și-ai plecat ca un vis,

Te-ai întors în iubire.

Ai plecat și-ai rămas…

Cea mai grea desparțire.

Acolo

Vino, dacă vrei, pleacă, dacă poți…

Rămâi, dacă armura ta rezistă stihiilor minții.

Eu voi fi pacea dintre războaiele puterii,

Tu vei fi puterea care dă sens păcii…

Vom înlătura vălul uitării

Și adevărul va arde arhetipurile lumii.

Inimile vor plânge, pentru că înțeleg mărginirea,

Însă, sufletele nu au nevoie de spațiu.

Inimile au învățat legea  timpului,

Dar în miezul lor este rădăcina sufletului.

Dacă ne vom speria, de propriile himere

Și de va fi să pleci sau să mă pierd,

Amintește-ți că nu ne aparținem,

Că suntem liberi și că numai în libertate,

Ochii cei adevărați pot disipa iluzia…

De-o fi să te întorci și nu-ți voi recunoaște chipul,

Amintește-mi să mă rog cu trăirea…

Când pe pielea ta, soarele își va scrie iubirea,

Amintește-mi că măreția se naște din lucrurile mărunte

Și întâlnește-mă, acolo unde stelele se adună,

Ca să se contopească, în spirale, cu infinitul…

Vom găsi lumea noastră,

Acolo.

Actorul

Actorul…

Suflet năstrușnuic,

fremătând a rostire…

Se cațără peste fraze,

ca pe niște liane,

și le înghite, cu repeziciune,

cuvintele,

regurgitându-le,

într-un carusel de trăiri,

ca pe niște oglinzi ale lumii,

cu infinite spectre.

Actorul…

Misionar al frumosului,

în integrarea aspectelor hâde,

ființă grăitoare despre creație,

în inima distrugerii,

acord în muzica îmbrățișării

dintre viață și moarte.

Actorul…

Suflet năstrușnic,

fremătând a simțire.

pour le spécial, pour l’homme acteur…

drag ❤

There’s no forever

in this world…

You just have to embrace the light,

the sword,

Given to some

by the eternal lord,

To fight the shaddows

of their own

There’s no forever…

It isn’t here,

It’s just a word.

 

N-ai nicio vină

Nu…

N-ai nicio vină,

Că nopțile nu știu cum să mai fie  nopți…

Acum,  sunt  gazde pentru sfere de lumină,

Care ne  cheamă  în ținutul fără porti,

Unde tăcerea s-a născut regină.

Nu…

N-ai nicio vină,

Că iarna nu mai vrea să fie iarnă,

Ci un amestec între vânt și smirnă,

În care mințile ni se răstoarnă

Și hăul dintre lumi cuvintele ne-ntoarnă.

Nu…

N-ai nicio vină,

Că obișnuința ucide crud mirarea,

Ca să ne pierdem, pentru regăsire,

Când vom transcende  timpul și uitarea,

Noi, vom putea să fim iubire.

Ne-am pierdut

Mâna mea, părul tău,

Ochii tăi, glasul meu,

Gândul meu, visul tău…

Ne-am pierdut.

 

Depărtarea priveşte-o,

Doar acolo găseşti

Urma umbrelor noastre

Scrisă-n aştri funești.

Dacă şi ea ne cheamă,

Spune-i că am rămas

Numai plumbul şi gândul,

Soldăţei fără glas,

Răscolind amintiri

Din visul fals.

 

Mâna ta, părul meu,

Ochii mei, glasul tău,

Gândul tău, visul meu…

Ne-am pierdut.

Iubesc

Iubesc, ca o lacrimă de rouă,

pe inima unei flori!

Iubesc, ca un zbor uşor de pasăre

rătăcită printre nori!

Iubesc, ca un plânset de pescăruș,

răsunând în infinita singurătate a mării.

Ca timpul grăbit, călător prin univers…

Iubesc, ca un vers născut în leagăn de suflet,

ca o rugăciune profundă şi înălţătoare,

ca un fluture alb, cu aripi ude, murdare!

Iubesc, ca un nor purpuriu,

străpuns de lancele fierbinţi ale soarelui,

ca un strigăt din vis, stins în realitate,

ca un suspin, târziu, revărsat printre şoapte!

Iubesc, ca un vis de fericire,

pierdut dimineata printre gene,

ca un fulg, plutind pe amintire,

ca un cântec dizolvat în îmbrăţişarea vântului,

Iubesc, precum o stea căzătoare,

cărare de foc spre nesfârşit…

Iubesc spre infinit!

Iubesc.jpgpictura- Ionela Andrei

De-am fi

De-ai fi un val din sânul mării

Şi te-aş zări izbit de stânci,

Nebun, te-ai frânge înspre mine,

Să-mi săruți ochii cei adânci.

Dar fiind un val, hoinar rămâi,

Legat de corpul mării,

Vii, mă săruți, şi-apoi te stingi,

Și iar ne dăm uitării.

De-aş fi copilul primăverii,

O floare din copacul tău,

Privindu-te tăcut, cum dormi,

Ţi-aş dărui parfumul meu.

Dar fiind o floare,

Vântul verii m-ar scutura, din a ta cale

Şi crud, în rotocoale,

Mi-ar frânge din petale.

De-ai fi o pasăre măiastră,

Cântându-mi seara, la fereastră,

Mi-ai glăsui numai iubire,

Dar iarna te-ar goni, departe, fără mine.

De te-ai întoarce,

când viata iar ar răsări,

străini ne-am fi.

Dac-aş fi luna plină,

Pe cerul înstelat al verii,

Ți-aş lumina chipul iubit

Din umbra depărtării.

Dar știu că norii răi ai nopţii

Mă vor răpi în cercul lor,

Ducându-mă tot mai înalt,

În alte lumi, în alt decor…

Dac-ai fi un fulg al iernii,

Plutind pe-o aripă de vânt,

Te-ai strecura în palma mea

Si te-aş atinge, tremurând

Apoi, la fel ca-n alte rânduri,

Te-ai risipi, plângând…

Dar nu ești fulg și nu sunt floare,

Nici pasăre nu ești, eu lună nu-s…

Nu ești nici val

Și-n nstrăinarea iar ne doare

Ca un apus.

Pasărea Om

Tu, freamătul crengilor îndoite de noapte,

frunză uscată de doruri,

floare strivită de ploi.

 

Tu, umbră a visului dizolvat în dimineață,

spumă țesută de valuri,

aripă frântă din nori.

 

Tu, cuvânt desenat în creion,

gând încrestat pe-o gutuie,

pasăre gri de carton.

Tu, pasărea om!pasarea om (regatul inimiii).jpgfoto- Ionela Andrei (Pasărea om din regatul inimii)

Flori de ființă

Ridică-ți fruntea din pământ,

Ascultă cerul, cum ne cântă,

Lumina vine prin cuvânt,

Când mintea nu se mai frământă.

Adună-ți trupul din țărână

Și pune-i haine din culori,

Că ai plătit destul arvună

Lumii de umbre și-ncercări.

Învață-ți inima să cânte,

Privește spre nemărginire,

Să-ți fie visele mai blânde

Și să-ți însemne regăsire.

Pășește către poarta vieții,

Să semeni sâmburi de credință,

Și-n dimineața libertății,

Culege-ți flori de ființă!